Pe strada pe care trec regulat în plimbările zilnice cu prietenul blănos, cresc câteva tufe de bujori. Pot spune că le știu de când erau mici, adică timide, abia își făceau apariția din pământul tare. Le-am urmărit zilnic forță vitală cu care răzbesc prin frig și ploaie, și iată că acum se apropie de perioada maturității, când bobocii stau sa se deschidă și să ni se arate în toată splendoarea lor. Un parcurs destul de greoi ținând cont că sunt cam trei săptămâni de când am remarcat bobocii care erau atunci mai mici decât cireșele iar acum sunt mai mari decât nucile.
Dar să îți spun de ce am ales sa vorbesc despre ei. De ceva vreme am remarcat una din tufe culcata la pământ de cineva, om sau animal nu îmi dau seama. Nici un fir al tufei cu pricina nu a rămas în picioare, cu toate acestea nu au fost frânte, și mai presus de atât…nu s-au lăsat învinse, nu au abandonat cursul vieții. De aici titlul….
Nu numai că nu au abandonat viața, ba chiar progresele au fost uimitoare. Așteptând cu nerăbdare să înflorească, am remarcat astăzi că cel mai deschis boboc este cel căzut la pământ, de parcă ar vrea să dovedească ceva.
Cu siguranță eu am văzut în această întâmplare că viața merită trăită și poate fi frumoasă și la niveluri mai inferioare…in acest fel îmi aduc aminte de Kipling cu minunata și controversata sa poezie (controversata că unii susțin faptul că nu ar fi el autorul) și unde ne îndeamnă să învățăm de la natura. Am exemplificat aceasta poezie în acest video disponibil pe youtube pe canalul propriu.
Știam că florile sunt vii, exista studii care au dovedit că sunt capabile să comunice între ele și să simtă emoții iar comportamentul acestor bujori întărește acest lucru.
Sa ne auzim cu bine, cât mai curând!
Adi 3PAS
3 PAS(I) CĂTRE CEILALȚI 