Titlul a pornit de la felul în care a fost denumită generația din care fac și eu parte, care nu numai că a prins revoluția dar a apucat ceva ani înainte de ea și poate să facă o punte între generațiile în blugi și cele în blugi găuriți. Generația în blugi vine de la faptul că acest articol vestimentar începuse în anii 80 să devina atât de popular încât toți tinerii căutau să dețină macar o pereche ca să se laude. Turcii și chinezii încă nu se prinseseră de impactul care îl va avea, deci se găseau doar modele originale, scumpe și de cele mai multe ori se vindeau pe ascuns pe Llipscani și Covaci (centrul vechi) cum este denumit acum.
Tradiția s-a perpetuat dar între timp produsul în sine a suferit modificări majore pe care le accept dar nu pot fi de acord cu ele, practice nu le înțeleg. Îmi aduc aminte că am fost acum câțiva ani într-o zona comercială cu fiica mea(face parte din generația de care vorbesc) iar vânzătoarea de la standul cu blugi întreabă amabilă de care blugi și-ar dori, rupți, zgâriați, sfârtecați și cine știe ce modele mai existau.
Dar aceasta a fost doar o introducere, nu intenționez să comentez acest aspect ci să vorbesc depre cei ce poartă acești vestiți pantaloni. Și aici mă voi referi strict la marea majoritate, acceptând că exista și excepții atât în sensul bun cât și în celalalt sens, doar ca să confirme regula.
Generația cu rădăcini adânc înfipte în social media, generația cu mai multe ore cu ochii în ecranul telefonului decât ore de odihna (nu neapărat somn).
Observ la aceasta generație o detașare, o ruptura de lumea emoțiilor și a sentimentelor, o ancorare puternica în exterior doar penmtru a găsi țapul ispășitor pentru problemele sale, în rest, cu toate miile de prieteni pe diverse platforme, pare că sunt din ce în ce mai singuri și mai triști.
Observ o stimă de sine scăzută, combinată cu un ego foarte crescut (pare un pic contradictoriu) firi puse pe scandal și răzbunare la cea mai neînsemnată undă de nedreptate din partea cuiva. În glumă fiind spus, ei sunt generația care au schimbat regula și nu urmează “puterea exemplului” ci urmează “exemplul puterii”. Ei sunt genul care cred că li se cuvine totul, fară să ofere ceva în schimb. Iar dacă oferă, este limitat, de slabă calitate și doar atâta timp cât primesc.
Și lista poate continua, dar sunt doar observații, constatări, semne de întrebare.
Dacă te întrebi cum s-a ajuns aici, încerc să sintetizez câteva răspunsuri posibile. Trebuie să ținem cont cont că primul factor decisive în educație este familia, și nu doar părinții ci și rudele cu care intră în contact sau cu care este lăsat cât timp părinții sunt la serviciu. Iar aici trebuie să fac o paranteză și să spun că avem de a face cu 3 niveluri de comunicare și anume verbal, nonverbal și paraverbal, sau mai simplu cuvinte, intonație și limbajul trupului. Iar educația începe de fapt din burta mamei și până la vârstă de aproximativ 1 an, copilul nu înțelege cuvinte. El înțelege tonul vocii și limbajul corpului, trăiește într-o lume a sunetelor și a imaginilor, și este chiar expert în a decodifica aceasta. Așadar faptul că am schimbat jucăria zornăitoare cu telefonul mobil nu este vina lor, ei doar folosesc ce au în dotare neavând discernământ și cunștințe despre efectele pe termen lung. Este exact același principiu ce funcționează în cazul oricărei dependențe, oferă placere, organismul își formează receptori pentru acel stimul apoi începe să ceara.
Deci un prim impact asupra educației se întâmplă în primii 3 ani de acasă în care contează cât de bine se înțeleg adulții și cum comunică cu copilul și în prezența lui, la ce fel de evenimente și dispozitive este expus, și tendința de a-i oferi totul ca să nu îi lipsească nimic.
Următoarea etapa începe odată cu mersul la grădiniță, unde apar factori noi cum ar fi persoanele responsabile cu educația în acel mediu (grădiniță, scoală, liceu) și anturajul format din colegi pe care nu îi poate alege dar poate alege cu care din ei să petreacă mai mult timp, și anturajul care provine dintre colegi sau dintre vecini și pe măsură ce crește, personae pe care le cunoaște în diferite situații și împrejurări, uneori chiar online apoi interacționează și în viață reala. În aceasta etapa, practic cam pierdem controlul, și chiar daca am încerca să îl deținem, nu numai că nu am reuși în totatalitate dar și riscam să devenim persoane de care copilul să se ferească sau și mai grav să înceapă să ne urască.
Ceea ce am enumerat mai sus, sunt doar principalii factori perturbatori în educația copiilor, presupunând că copilul respective trăiește într-o familie normala, că are doi părinți și au unde să locuiască. Orice modificare de scenariu schimbă drastic datele problemei.
Bun, dar acum ce ar fi de făcut? Probabil că asta te întrebi daca ai ajuns până în acest punct. Sincer, nu mare lucru. Să fim doar sinceri cu copii nostril, să le arătam că îi iubim în orice mod posibil dar cu moderație în așa fel încât să nu devina obiectul unui soi de șantaj/condiționare. Trebuie în primul rând să avem răbdare, și multă încredere în copii, atât de multa încredere încât să trecem peste zidul pe care l-au creeat și încrederea pe care le-o arătam să îi facă să aibă ei înșiși încredere în gândirea și forțele proprii.
Am ajuns la concluzia că nu copilul este de fapt problema, ci precum în cazul relației cauză-efect, și în aceste cazuri trebuie umblat la cauză ca să modificăm indirect efectul. În cazul nostru, efectul este comportamentul copilului iar cauzele le-am enumerate un pic mai sus.
Și nu vorbesc din cărți cum s-ar spune, sunt și eu părinte și sunt aproape zilnic pus în fața unor provocări diferite, unele cu rezolvare imediată iar altele cu bătaie mai lunga în trecut sau viitor.
Daca aceste gânduri nu te ajuta în vreun fel, macar vei afla că nu ești singur(a) în fata acestor aspect, foarte mulți părinți se confrunta cu aceleași dificultăți că și tine. Și nu doresc decât să trecem cu bine peste ele astfel încât să rămână drept amintiri plăcute și nu traume.
Cu drag
Adi 3PAS
3 PAS(I) CĂTRE CEILALȚI 