Conceptul pe care religiile îl promovează de 2000 de ani și anume „Iubeste-ți aproapele” a fost preluat și modificat de toată lumea în „Iubește-mă așa cum sunt” sau „Acceptă-mă așa cum sunt” care la o primă privire schimba focalizarea de la mine și responsabilitatea mea in raport cu celălalt la responsabilitatea celuilalt in raport cu mine.
Acesta a fost practic primul pas către uitarea de sine. Și pentru că această te plasează în zona de confort a fost unanim acceptată și promovată.
Ce a adus bun acest concept? Pentru cine a înțeles cu adevărat valoarea lui, a însemnat practic o renunțare la a judeca pe ceilalți și a învăța că oricine vine cu calități și defecte și nu este treaba ta să i le arăți cu degetul. A accepta ceva sau pe cineva nu înseamnă să fii de acord. Înseamnă doar să accepți că există, fară să te împotrivești….în limita in care ție nu îți face rău.
Ce nu a adus bun acest concept? Faptul că dacă am plasat responsabilitatea acceptării, am început să ridicăm și pretenții. Aceasta este prima varianta…în care unii vor să fie acceptați cu forța încearcă să se impună și „scot ochii” cu acest principiu inventând argumente și motive în cazul celor cu tupeu iar în cazul celor sensibili au apărut măștile psihologice in care au ajuns să se prefacă atât de tare ca să fie acceptați încât au ajuns să uite cine sunt și să se confunde cu masca. A doua variantă este faptul că această plasare a responsabilității acceptării a blocat evoluția personală ( eu nu trebuie să fac nimic, ceilalți trebuie să mă accepte) și a crescut numărul divorțurilor acuzând relația că fiind toxică, și că nu trebuie să stai într-o relație în care nu ești acceptat.
Poza reprezentativă nu am ales-o întâmplător, trandafirul este considerat una din cele mai frumoase flori, dar dacă îl îndrăgești trebuie să accepți faptul că are țepi, și dacă te vei răni in ei nu este vina lui. La fel este și cu oamenii…daca te deranjează ceva la un om responsabilitatea caracterului și a faptelor sale este a lui, ceea ce simți despre asta, este responsabilitatea ta.
Până acum au fost niste observații personale. Dumnezeu ne-a lăsat liber arbitru și ne-a pus în față diverse situații în care noi trebuie să alegem ceea ce simțim și cum sa abordăm acea situație. Cu mintea dar și cu inima, trebuie sa facem o alegere pe care sa ne-o asumăm.
Iar în aceasta sta frumusețea vieții…daca am putea rămâne într-o zonă de echilibru și să ne fie bine acolo ar fi plictisitor. Provocarea este că nici ceea ce consideram pozitiv nici ceea ce consideram negativ nu este benefic dacă persistam acolo (în contextul pandemiei chiar și făcut schimb de rol, pozitivul nu mai este ceva de bine🙂) motiv pentru care deși noi ne aflam permanent într-o zonă sau alta trebuie să căutăm permanent echilibrul și asta ne ține ocupați toată viața.
Dacă ai ajuns până aici, nu pot decât să mă bucur. Iar dacă ți-am dat nițel de gândit, bucuria este la dublu.
Adi 3PAS
3 PAS(I) CĂTRE CEILALȚI 